ARTmania Festival 2018 – cronica de festival

ARTmania Festival 2018 – cronica de festival

Ediția 2018 a festivalului ARTmania a fost una din cele mai reușite. Cu organizarea fără cusur eram obișnuit: fără cozi la jetoane sau la produsele alimentare, sunetul foarte bun, programul respectat la fix. Toate aceste ingrediente au contribuit la atmosfera liniștită și relaxată, perfectă pentru savurarea muzicii.

Și aici apare diferența față de anii trecuți, ediția a treisprezecea uimind prin relevanța numelor de pe afiș pentru muzica anului în curs. Haken și Leprous sunt două trupe ce au urcat vertiginos spre creasta muzicii progressive, ambele bucurându-se de laude însemnate, atât din partea criticilor, cât și a publicului, pentru ultimele albume lansate – „Affinity”, respectiv „Malina”. Despre Steven Wilson nici nu trebuie spuse prea multe, căci stau mărturie cei peste 30 de ani de carieră muzicală (în care singurul său regret este că nu a vizitat România până acum) și pozițiile fruntașe obținute în topurile de vânzări de către albumul „To the Bone”, lansat anul trecut.

Cei mai împătimiți fani mi s-a părut că i-au avut britanicii de la Haken, judecând după mulțimea de tricouri cu logo-ul formației în stilul coperții albumului „Affinity”. Acesta a fost și subiectul principal al concertului lor. Compozițiile complexe au concretizat cam tot ce e mai bun din istoria muzicii progressive, asamblate într-un spectacol modern de sunet și lumini. Printre „Initiate”, „1985” sau „The Endless Knot” n-a putut lipsi „Cockroach King”. A fost puțin amuzant când după doar trei sferturi de oră, vocalul Ross Jennings anunța deja ultima piesă. Era vorba, bineînțeles, de „The Architect”, care l-a avut ca invitat surpriză (sau nu chiar) pe Einar Solberg de la Leprous, pentru partea vocală urlată. Trupa britanică a făcut impresie și printre cei care i-au auzit pentru prima oară, numărul tricourilor cu Haken înmulțindu-se după o tură la standul de materiale promoționale.

Muzica experimentală a scoțienilor de la Mogwai – un alt cap de afiș – a fost un adevărat deliciu fonic. Trecerea prin istoria discografică îndelungată a trupei, cu accent pe cel mai recent album, „Every Country’s Sun”, a surprins prin complexitatea, dar mai ales diversitatea compozițiilor, care pe scenă au căpătat o nouă viață.

Atmosfera relaxantă, contemplativă a acestora a avut ca antipod temporal muzica lui Jérôme Reuter, în cadrul proiectului Rome. Trupa luxemburghezului a deschis festivalul (în fața unui public destul deja destul de numeros) cu sonorități folk pe ritmuri ostășești, fiind urmat de alți britanici, Arcane Roots.

Aceștia s-au prezentat ca „a small band far away from home” și au oferit un rock melodios și zgomotos în același timp.

Vezi aici galeria foto din prima zi de ARTmania Festival 2018 »

Ziua a doua a fost deschisă de Distorted Harmony din Israel, trupă ce ar trebui să fie foarte apreciată de către fanii Dream Theater. Muzica încântătoare a fost depășită doar de carisma trupei, în special a vocalului, care s-a descurcat foarte bine în momentul când trupa a trebuit să se oprească temporar din cauza unei probleme tehnice.

Poate că a reieșit deja că nu doar capetele de afiș au atras atenția la acest festival. Zeal & Ardor a fost surpriza evenimentului, judecând după reacția entuziasmantă a publicului. Abia apoi am aflat că trupa a avut o creștere explozivă în ultimii ani. Pentru mine este una din cele mai interesante și originale apariții muzicale. Pornită ca un proiect solo a lui Manuel Gagneux, muzician elvețian cu tată afro-american, trupa a încorporat un chitarist în plus, o basistă, un tobar și doi backing vocals. Muzica îmbină sonoritățile specifice cântecelor religioase ale afro-americanilor cu black metal. Din amestecul omogen al acestor elemente muzicale, s-a născut o atmosferă înfiorătoare, fascinantă prin contrastul ei.

Nu știu dacă tricourile cu Leprous au fost într-un număr mai mic decât cele cu Haken, poate doar mai puțin vizibile. Norvegienii și-au încântat fanii și mai ales fanele prin prezența scenică. Nu poți cânta progressive metal decât dacă ești prezentabil, cu cămașa călcată, respectiv cu vesta a la Garreth Southgate în cazul frontman-ului Einar Solberg. Vocea sa melodioasă peste țesăturile sonore ale colegilor de trupă, a vrăjit audiența, fanii înfocați cântând și simțind fiecare vers.

Steven Wilson a fost artistul care a vorbit cel mai mult, cel mai des în glumă. Dar nu s-a simțit că muzica a căzut pe locul secund. Dimpotrivă, în combinație cu imaginile proiectate pe ecranul din fundul scenei, a fascinat, creând o poveste vie, ce lua naștere în fața publicului. Am putut astfel să o avem pe Ninet Tayeb cântând alături de Wilson piesa „Pariah”, sau să urmărim istorisirea a „The Raven That Refused to Sing”, un moment emoționant ce a pus capăt întregului festival. Printre piesele ultimelor două albume – „To the Bone” și „Hand. Cannot. Erase.” s-au strecurat și două titluri din repertoriul Porcupine Tree: „Lazarus” și „Sleep Together”. Totul grație măiestriei experimentaților muzicieni, ce au făcut practic jonglerii cu chitările între, dar și în timpul pieselor. Steven a încercat să descrețească un pic frunțile celor cu tricouri cu trupe metal sau King Crimson (ce bine că eu îl purtasem cu o seară înainte) cu o piesă mai dansantă – „Permanating”.

Vezi aici galeria foto din a doua zi de ARTmania Festival 2018 »

Și cum tot Steven Wilson spunea că piesele sale sunt mai toate triste și melancolice pentru că asta ne place nouă, concluzia e că ARTmania e locul ideal pentru a evada din frustrările zilnice spre o lume fantastică imaginată de muzică de cea mai înaltă calitate.

Ți-a plăcut articolul? Distribuie pe