Cronica Rockstadt Extreme Fest 2023

De la o ediție la alta, Rockstadt Extreme Fest a crescut și lucrurile au fost într-un trend ascendent, multe aspecte s-au și îmbunătățit, iar un lucru este cert: am văzut mai mult public străin decât la edițiile precedente.

Anul acesta ambițiile au fost mult mai mari și acest lucru s-a simțit în mai multe segmente (îmi este puțin ciudă, ce să zic, este unul dintre festivalurile mele preferate). O voi lua ca pe un experiment pentru ce se anticipează în anii următori, un experiment din care se vor trage concluzii pentru a face lucrurile și mai bine.

La ediția aceasta, lucrul care mi s-a părut din start cel puțin ciudat a fost amplasarea scenei mici în mijlocul zonei de festival, accesul în oricare parte a festivalului în orice moment al zilei a fost oarecum îngreunat din acest motiv. În timpul concertelor din cort, când acolo se strângeau mulți oameni (mai ales în timp ce ploua), s-a creat de cele mai multe ori o masă compactă, și nu mi s-a mai părut deloc în siguranță să trec măcar dintr-o parte în alta.

Sunetul la concertele din cort a fost exagerat de tare, aș spune chiar dăunător de tare. Cu toate că ne protejăm urechile corespunzător, sunetele și vibrațiile repetitive la un nivel atât de puternic devin neplăcute și strică de tot starea generală, chiar nu te mai poți bucura de experiența concertului live. Nu înțeleg de ce oamenii care se ocupă de sunet nu reglează volumul având în vedere în primul rând siguranța publicului.

Sunetul tare nu înseamnă și calitate. Înțeleg perfect că sunetiștii se expun constant la sunete puternice și își diminuează/distrug din păcate simțul auzului, motiv pentru care le este mai greu să estimeze corect, însă există instrumente de măsură care pot să îi ajute să mențină și să ajusteze volumul pe toată durata concertelor (dacă se dorește), și încă nu am înțeles de ce nu sunt folosite obligatoriu la toate evenimentele.

Față de anii precedenți, am avut mai puține opțiuni de mâncare (însă totul foarte bun), porțiile/cantitățile (la același preț) au variat pe toată durata festivalului, cozile pentru alimentarea cardurilor, la băuturi și mâncare au fost mai lungi ca alte dăți (cel puțin în primele zile), am găsit un singur loc de unde să luăm cafea (am dus dorul ceaiului cald în serile răcoroase la poalele muntelui). Sistemul de plată a mai produs și erori uneori (s-au înregistrat cantități eronate sau produse greșite la merch), însă, ce-i drept, s-au remediat după ce am semnalat anomaliile. Nu știu dacă așa a fost și în anii precedenți, sau poate că de data aceasta am fost foarte atentă și la acest detaliu.

Știu că pentru realizarea unui festival de acest calibru și într-o astfel de locație este nevoie de eforturi uriașe din multe puncte de vedere și am apreciat tare mult diversitatea trupelor (și sub-genurilor) aduse la această ediție. Nu voi comenta prestațiile tuturor trupelor (mi-ar fi foarte greu să mulțumesc pe toată lumea, chiar imposibil la ce comentarii acide am văzut pe rețelele de socializare), voi spune doar că pentru mine cele mai faine show-uri au avut Perturbator, Avatar, Triptykon și Caligula’s Horse.

Programul festivalului s-a respectat destul de bine, majoritatea concertelor au început fix la orele anunțate. Au apărut câteva modificări de ultimă oră, care însă nu au depins de organizatori, trupele s-au rearanjat când a fost nevoie și nu s-au produs decalaje.

La scenele principale sunetul a fost bun, și aici destul de tare (la unele trupe s-a exagerat cu volumul şi aici).

Din punct de vedere al sunetului, cred că au sunat cel mai bine (în ordine cronologică): Villagers Of Ioannina City, Sacred Reich, The Ocean, Heilung, Dropkick Murphys, Dora Gaitanovici, The Underground Youth, Lost In Kiev, Therion, Amorphis, Perturbator, Abbath, Arch Enemy și Knocked Loose. Cei de la Igorrr merită o mențiune specială, nu mă așteptam la un așa show, iar din punct de vedere muzical a fost incredibil cum au reușit să îmbine toate elementele și stilurile. Heilung ar fi meritat un concert separat, cu un public mai deschis în a-i aprecia așa cum trebuie. Din punct de vedere vizual, teatral și sonic, eu am fost impresionată. Hypocrisy și Obituary au demonstrat că “they still got it” și că nu ai nevoie de 100 de samples pe spate pentru a suna bine.

Nu au lipsit reîntâlnirile și distracția cu prietenii, moshpit-ul, crowd surfing-ul (domnii de la securitate au avut mult de muncă, uneori au părut copleșiți), furtunul cu apă în momentele toride ale zilei, sulurile de hârtie zburătoare (trupa Gutalax a “zăpăcit” maxim publicul și de data aceasta), costumațiile și jucăriile haioase aruncate prin public, fanii adevărați care au cântat cuvânt cu cuvânt piesele favorite.

Mi-ar fi plăcut tare mult să fie amenajate mai multe zone cu activități de festival, și mi s-ar fi părut excelent să fi fost amenajată măcar o platformă pentru participanții la festival în scaun cu rotile, pentru a avea și ei vizibilitate la scene și pentru a se putea bucura de experiență în condiții mai bune de siguranță. Chiar sper că la edițiile următoare să fie “ca afară” la și mai multe capitole, festivalul acesta încă demonstrează că încet încet se poate și la noi.