Cronica Powerwolf + Gloryhammer la Arenele Romane

A fost o dată ca-n povești, a fost în București, o mare adunare metalistă. Zvonul ajunsese și până la mine în capătul regatului, așa că degrabă am luat caleașca și am poposit în Capitală.

Cortul înălțat în Arenele Romane era complet ocupat de peste 2000 de suflete, pregătite să asculte cântece de izbândă. În fața lor își făcuse apariția o trupă anglo-saxonă, care s-a prezentat prin cântec, apoi și prin vorbă. Carismaticul și distinsul lider cu o voce răsunătoare, ne-a informat că, așa cum bine ne-am dat seama, ei nu sunt Lupul Putere, ci sunt mânuitorii Ciocanului Gloriei, pe care l-au și folosit pentru a spulbera o hidoasă creatură ce își făcuse apariția pe scenă. La întrebarea dacă lumea îi știe numele, câțiva oșteni l-au asigurat că, da, și România a auzit de celebrul Angus McFife.

Iar până la finalul orei nu a rămas om care să nu fie captivat de sonoritățile interdimensionale și de spectacolul scenic. Am călătorit cu imaginația spre Tărâmul Inorogilor, un voluntar din public, Cristi, poreclit Vladimir, a fost trimis într-o aventură spre barul galactic pentru a procura elixirul magic necesar funcționării mărețului Hootsman, regele Californiei. În locul obișnuitelor vocalize, McFife ne-a arătat cum sună Ciocanul Gloriei în spațiu, privitorii învățând repede să imite sunetul: „woooosh”. Suflarea metalistă a țopăit până a lăsat Universul în flăcări, iar după ce a salvat Dundee-ul de invazia inorogilor, și-a luat rămas bun de la cei cinci rapsozi.

După rememorarea acestor glorioase momente, venise momentul celebrării, alături de gașca fraților lupi, într-un decor ca rupt din basme. Căpetenia Attila Dorn ne-a spus că deși nu ne vorbește graiul, are ceva rădăcini prin plaiurile noastre. Oricum, limbajul muzicii este unul universal și într-adevăr, toți cei peste 2000 de adepți au cântat la unison pe toată durata recitalului, iar pentru asta au fost binecuvântați cu fier și tămâie, ca simboluri ale puterii și loialității. S-a cântat despre vitejie, dar și despre ucigași cu crucea-n mână, s-a cântat și pentru fete. Oștenii au cântat în cor, și au arătat că nu au nevoie de lecții de canto pentru a fredona imnul Armatei de Strigoi, mai bine ca orice galerie de fotbal din țară, spre deliciul și uimirea lui Attila. Și vă spun că am fost surprins plăcut de mulțimea de straie purtând blazonul lupilor, cât și de cei câțiva devotați întru totul, ce și-au pictat fața în spiritul străbunilor Cavaleri în Serviciul Satanei.

Pentru câteva minute, cortul a fost luminat doar de lumina electrică a dispozitivelor celulare, pentru a ne aminti de cei căzuți, cu speranța că ne vom întâlni cu toții pe tărâmul unde se duc toți lupii sălbatici. Binecuvântați și posedați, ne-am reamintit de Regele Cobra într-o orchestrație nouă, pentru ca apoi să ne închinăm setea sangvină Zeului Lup.

Attila a recurs din nou la ajutor din partea enoriașilor, pe care i-a împărțit în două precum Moise marea și s-a întrecut în strigăte cu măscăriciul clăpar. Învingător, le-a mulțumit tuturor celor prezenți pentru o seară de neuitat, pe care au încheiat-o fluturând un tricolor inscripționat cu numele celora ce ne-au încântat, ne-au energizat și ne-au făcut să ne bucurăm timp de peste trei ore: Powerwolf și Gloryhammer.

Și-am încălecat pe-un inorog, și m-am dus la Zeul Lup să mă rog să ajung cu bine înapoi în Timișoara recent eliberată de răul manelelor, să le povestesc fraților și surorilor ceea ce-am văzut și auzit.

Autor: Andrei Vajna